Mare, soare si ramas bun

In sfarsti voi avea un post tipic jurnal... Dupa planificari si asteptari indelungate am reusit sa am o vacanta, sa stau in soare, sa ma balacesc ca un copil si mai ales sa depasesc nuanta de alb-perete a pielli... Tot dorul de mare acumulat in luni chinuitoare s-a epuizat intr-o saptamana extrem de scurta. As fi vrut sa dureze mai mult dar work is work si asta e viata. Partea buna e ca am plecat cu vama in suflet si abia astept sa vina anul viitor ca sa recuperez la acest capitol. E greu sa te plictisesti acolo, e greu sa spui ca ai vazut destul, ca ti-a ajuns si in ciuda faptului ca se transforma din ce in ce mai tare intr-un resort, inca e ok sa dormi pe plaja invelit in 3 prosoape, e ok sa dansezi pe mese, sa topai linistit pe muzica inca nealterata de trendurile actuale ale unui house atot-imbecilizant....
Acum partea a doua, care este cea mai dificila. Duminica Laura pleaca in Danemarca la master. Vor fi 2 ani lungi desi sper sa se intoarca macar in vacante iar la sfarsit sa decida ca aici este acasa si nu acolo. Oricat de patetico-puerilo-telenovelistic suna parca pleaca o bucatica din povestea mea acolo si e foarte apasatoare ideea de a nu o mai vedea, vorbi live, plus o miliardime d lucruri marunte care au un sens aparte. SI anul fara irina a fost gol dar stiam ca se va intoarce, ca vom fi iar toate 3 la un loc. Acum nu mai am aceesi siguranta. E ciudat cum am incredere in foarte putini oameni iar pe si mai putini ii plac si tocmai acestia care intrunesc ambele conditii au tendinta de a fi departe...

Capitolul urmator

Obisnuinta este un blestem miraculos. In ciuda tuturor eforturilor pe care le poate face o persoana pentru a se simti dincolo de tiparul banalitatii, pentru a obtine o reactie chimica interioara care sa-i creasca bataile inimii, rutina ramane factorul stabilizator, cunoscutul ca element de referinta pentru locul unde ne intoarcem dupa orice experienta. O situatie cunoscuta este mult mai usor de manipulat datorita puterii de anticipare pe care rutina ti-o confera. Intr-un context mai larg s-ar putea spune ca rutina este un simbol al echilibrului. O viata lipsita de obisnuinta este vlaguitoare. Poate parea o viziune lenesa dar oare o viata consumata dpdv intelectual si fizic prea devreme este ceva binevenit?
Pe de alta parte, unele dintre cele mai dificile incercari se leaga de separarea de ceva obisnuit: persoana, lucru, stare... La fel ca orice alta traire umana, si despartirea de rutina este explicata prin prisma unui sevraj hormonal cu efecte profunde asupra psihicului.
Dintre toate alegerile posibile intre primele 3 ca problematica se afla cu siguranta despartirea de o persoana cunoscuta, apropiata. Adesea se face confuzie intre sentiment si obisnuiinta dar in cele mai multe cazuri durerea vine din pierderea rutinei si teama de un nou inceput. Necunoscutul suscita temeri ca eventualitate de esec pentru ca se produce un dezechilibru in structura si planurile persoanei. Cel mai ciudat este cand revezi persoana si realizezi ca nu mai exista nimic. Vidul in prezenta unei persoane pentru care ai ars candva este straniu. Intr-o secunda rememorezi tot ce a fost inainte, stii ce simteai dar cand privesti persoana esti inabusit de indiferenta.
Si totusi obisnuinta are un rol fundamental pentru viata umana. O perpetua cautare a unei emotii noi impiedica coagularea unor principii de conduita, de manifestare ceea ce poate duce cu usurinta la o stare de haos psihologic si emotional inter-uman.
Dualitatea naturii umane se transmite si ideii de obisnuinta care poate fi o experienta dureroasa dupa cum reprezinta ceva absolut natural si benefic.